Fagaras_februarie_2013

Perioada: 15-17 februarie 2013
Traseu: Valea Sâmbetei (microhidrocentrală) - Cabana Sâmbăta (11/4h) - Fereastra Mare a Sâmbetei - Refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei (41/2) - Vârful Gălăşescu Mic şi retur
Echipa: Matos, Bogdan, Ştefan, Orez, Bogdan 2, Felix, Cristi şi eu

Totul e pregătit şi în rucsac sau atârnat de rucsac. Aştept semnalul de plecare, timp în care încerc să evit cu un pahar de vin îndoielile şi auto-învinuirile obişnuite de dinaintea plecării unei ture. Ţîr! Unde-i gluga de la geacă! Nu e gluga de la geacă! Asta e, merge şi fără!

Adunerea şi repartizarea pe maşini se face la MacDonalds-ul din Băneasa. Ascultăm la radio cum Steaua ia bătaie de la olandezi şi după aşa rezultat e cazul să mă culc...Intrăm pe drumul forestier ce duce spre cabană şi, surpriză, acesta urcă şi iar urcă. Apare şi zăpada şi, de necrezut, Loganul nu reuşeşte să urce o pantă. Operaţiunea montare lanţuri este în curs, când Duster-ul se întoarce cu Matos cu tot. Asistăm – adică eu, pentru că ceilalţi nu au stat degeaba - la o lecţie brutală şi eficientă de montaj al lanţurilor de către Matos şi apoi suntem gata să continuăm în sus. Se merge în coloană: Duster-ul cu spatele la deal, Logan-ul în acelaşi timp în faţa şi în spatele Duster-ului. Capătul drumului e lângă micro-hidrocentrală. În spatele acesteia şi pe partea opusă a râului se mai văd încă marcajele de pe vechea potecă.

E trei şi ceva dimineaţa şi suntem pe poteca ce duce spre cabană. E cald, nu bate vântul, transpir şi am acceaşi senzaţie faină de ciudat şi ireal pe care ţi-o dă oricare traseu de noapte pe zăpadă. Cristi ne prezintă pe loc botezata piatră a sărutului din Valea Sâmbetei în amintirea a cine ştie ce a făcut el pe-acolo cu o munţomană acu’ ceva ani. După o oră şi vreo zece minute de la maşini suntem la cabană. Cabanierul ne aşteaptă cu ceai şi cu o litanie gen „nu e bine să mergeţi, eu v-am spus”. Apar şi ceilalţi şi, pe la cinci, ne retragem la somn în camera 5 unde reuşim, fără efort, să trezim pe ceilalţi doi membri ai turei sosiţi cu o zi înainte.

Pe la 11 jumate pornim, cu ceva speranţe de vreme bună, pentru că ceaţa deasă de mai devreme e pe cale să se destrame. Mai mult, germanul câteodată frate cu românul sare în ajutorul excursioniştilor obosiţi de Bucureşti. Benevol şi neanticipând sosirea noastră, turistul german cazat la salvamont pare-se că a făcut urme până în căldare. Ca întotdeauna, bucuroşi şi neinvidioşi pe efortul altuia, înaintăm lejer până începe urcuşul serios spre căldare. Apoi, eu şi Cristi luăm distanţă faţă de ceilalţi şi încet dar sigur depăşim porţiunea împădurită. Ceaţa se duce brusc în jos şi avem parte de peisaje faine cu Bălăceni, Slănina şi Fereastra Mare
la pachet cu ceţuri spectaculoase.
 

Colţul Bălăceni cel puţin e pe post de model...dă bine din orice unghi.
 

Hopa! Neaşteptat se profilează neamţul. Cu veşti bune, bineînţeles: a ieşit în Fereastră („vezi mă că se poate!”; nu e pericol aşa mare de avalanşă) şi, implicit, a făcut urme până acolo. Cândva, o să ridicăm un monument în onoarea eroilor germani care au tăiat urme în zăpadă în Făgăraş pentru munţomani români. Deocamdată însă lăsăm să se adune mai mulţi eroi de acest gen, mulţumim turistului neamţ şi ajungem repede la marginea căldării
.

În spate, ceilalţi nu se văd. În faţă, urmează o porţiune în urcare uşoară prin mijlocul căldării şi apoi urmele o ţin brusc spre stânga, pe o pantă destul de accentuată, până în capătul de est al Ferestrei. Porţiunea din mijlocul căldării e evident cea mai expusă şi îmi fac calculul că aş putea să o trec în 10 minute. Pe nicăieri nu se vede zăpadă scursă sau plăci de vânt aşa că decizia vine de la sine. Hotărâm, eu şi Cristi, să nu-i mai aşteptăm pe ceilalţi şi, la ceva distanţă unul de celălalt, să ieşim în creastă.

Am plecat! Parcurg porţiunea expusă rapid, aşa că grijile nu mă năpădeasc. Sunt în faţa pantei din stânga şi e mult mai abruptă decât se vedea de mai jos. Îmi propun să înaintez din treizeci în treizeci de paşi şi chiar reuşesc. Zapadă e foarte mare, dar neamţul a fost ca o locomotivă: urmele sunt adânci şi arată aproape ca nişte scări cu treptele foarte înalte. E greu, dar merge. Pe alocuri, pot să mă odihnesc sprijinindu-mă în zăpada din faţă, fără să mă aplec aproape deloc. Ajung la stâlpul de marcaj de la jumătatea pantei: mai jos, Cristi începe să urce şi el, iar la marginea căldării se profilează cineva din grup. Fac câteva poze şi apoi, în zece minute, sunt în creastă.
 

Primul gând se îndreaptă bineînţeles spre geacă şi alte accesorii călduroase. Aici cam bate vântul! Înţolit pot să admir şi să pozez peisajul însolit şi pe cale să fie şi însorit. Toţi norii s-au mutat spre est, peste Dara. E spectaculos de multă zapadă. Brrr!...Patrulez încoace şi încolo ca sa mă încălzesc, până apare şi Cristi. Nici vorbă să-i aşteptăm pe ceilalţi aici, e mult prea frig. Fuga spre refugiu, fără urme deja făcute de astă dată, dar ce-i mult strică.
 
Pe Slănina ne prinde din urmă Felix. De abia acum se văd, la intrarea în căldare şi ceilalţi...mai durează vreo două ore până vor sosi. La patru şi un sfert suntem la refugiu. Uşa e blocată cu zăpadă îngheţată şi pe exterior şi pe interior aşă că aplicând tehnica piolet - umăr reuşim să ne strecurăm înăuntru.

Al doilea gând serios de când sunt în creastă se îndreaptă spre sticla de palincă din rucsac. Dezvolt ideea. Apar şi ceilalţi, locurile de cazare sunt ocupate fără scandaluri, ciorbele şi ceaiurile sunt preparate şi băute şi după ceva dezbateri fără concluzii pe marginea planului pentru a doua zi, pe la zece, se dă stingerea.

8.00 – ceaţă. În sac e cald şi bine. 9.30 – ceaţă. Micul dejun. 12.00 – ceaţă. Uite aşa trece ziua. Evenimente notabile: Orez strânge gunoiul din refugiu şi Matos are tentativă nereuşită de a-i da foc în zăpadă; Matos curăţă panoul solar de gheaţă şi dă drumu’ la lumină; Orez adună polistirenul din refugiu şi confecţionează trei saltele suplimentare; Matos şi Felix au o controversă legată de mersul la munte care se termină în ceaţă, afară,; Bogdan (Pepito) scoate la iveală, de ziua lui, o sticlă de Havana şi astfel, cu ţuica încă disponibilă, se poate isca o discuţie încinsă despre automobilişti şi motociclişti (preferăm să lăsăm bicicliştii în afara discuţiei); afară, hârtiile inginerice care nu ajuns în Valea Rea sau Fereastra Mică (şi nu numai) flutură în vânt  asigurând izolaţia externă a refugiului. Seara se duce ceaţa, prilej de optimism pentru următoarea zi.

Duminică, 8.30. Afară vremea e rezonabilă. Ne separăm în două grupuri: cei care vor să meargă un pic pe creastă spre Moldoveanu şi apoi să coboare şi cei care vor încă să continue spre Moldoveanu cu popas peste noapte în refugiul din Portiţa Viştei (Cristi şi Felix). Primul vârf este însă comun, aşa că, fără rucsac, pornesc rapid spre Gălăşescu. Urcuşul e mai lung decât mi-am închipuit, vântul bate tare şi-mi îngheaţă mâinile cu tot cu mănuşile puse, dar peisajele spre est sunt superbe. 
  
Sunt pe Gălăşescu, mic sau mare, şi cornişele uriaşe de pe vârf şi din şaua de după sunt foarte fotogenice. Apuc să văd Moldoveanu, după care acesta intră în nor şi nu mai re-apare. În schimb, se văd foarte bine Curmătura Maliţa, Scărişoara, Hârtopul Ursului.

Apar Cristi şi cu Felix şi, după urările de bine pe traseu, coboară rapid spre şa. Aştept să ajungă în şa pentru a-i prinde în cadru cu frumoasele cornişe.
 
Apar şi ceilalţi şi Matos se agită să-i cheme înapoi pentru că spre Moldoveanu s-a lăsat un nou val de ceaţă care pare să se generalizeze în toată creasta. Ceva semne din mână şi un sms trimis şi cu speranţa că cei doi vor lua decizia bună, ne retragem.
De abia dacă trecem un pic de vârf şi totul intră în ceaţă. E clar, nu mai avem de ce să zăbovim.

Luăm o masă scurtă în refugiu şi apoi o luăm spre Fereastra Mare. Urmele de vineri nu se mai disting, dar ţinem linia crestei şi în curând suntem la indicatorul din fereastră. Ceaţa se ridică câteva secunde, suficient însă ca să vedem stâlpul pe lângă care am urcat vineri. După o scurtă consultare cu Matos, am pornit la vale, fără să văd nimic în faţă. Sunt în zona expusă şi trebuie să mă mişc repede. Ajung la stâlp, gândindu-mă la urmele mari făcute de neamţ şi adâncite de noi vineri, dar, odată ajuns acolo, constat că au dispărut şi acestea: asta e, orientare la liber!
 
Re-pornesc. Din spate, îmi aterizează în picior o bucată măricică de zăpadă îngheţată...nu e prea plăcut să fii aici şi să nu vezi nimic. Brusc, ceaţa dispare un moment şi pot să văd nu foarte departe, în faţă, versantul de vest al căldării pe care puţină zăpadă. O iau într-acolo şi gata, totul a trecut cu bine, fără peripeţii. E ciudat sentimentul: raţionalizezi că eşti într-o zonă de risc (chiar dacă zăpada era în condiţii bune), nu eşti stresat pentru că nu vizualizezi efectiv riscul, dar nici liniştit nu eşti tocmai pentru că nu vezi nimic.

În marginea căldării, ne intră mesaj de la echipa de creastă că au renunţat şi că se întorc.  
De acolo începând, coborârea devine relaxantă – e un strat nou de zăpadă care invită la dat pe fund, iar în vale nu e ceaţă.
 
 Facem un scurt popas la cabană pentru un ceai, timp în care ne ajung din urmă Cristi şi cu Felix.

La păstrăvărie încercăm păstrăv şi în ciorbă şi în saramură şi am plecat spre Bucureşti. Concluzia evidentă e că anul viitor vom merge din nou cu ceva mai mare atenţie acordată prognozelor meteo.